Alfabetul Coreean-Scrierea Coreeana

Alfabetul coreean este un alfabet ce provine din chineza veche si cu o scriere aparte si unica. Contine 19 consoane si 21 de vocale, cu multiple reguli de pronuntie in funtie de plasarea literei in silaba. Pentru a realiza o silaba trebuie urmata o anumita ordine de scriere, astfel incat sunt 6 forme de silabe in functie de vocala folosita, silabele avand forma imaginara a unor dreptunghiuri, astfel incat literele pot fi scrise si una sub alta. Vocalele impun regulile de formare a silabei.Intotdeauna o silaba va contine o singura vocala si maximum 2 consoane, asadar vom avea silabe care se pot forma dintr-o vocala si o consoana si silabe formate dintr-o vocala si doua consoane. Un cuvant este format din mai multe silabe, care pot fi de diferite forme nu necesar de o forma. Cuvintele formate sunt de multe ori insotite de particule care indica locul lor in propozitie si importanta, existand particule care sa indice subiectul, locatia, persoanele. Pe cat de complexe sunt fonetica si semantica limbii coreene, pe atat de usoara este gramatica. Nu au conjugari la persoane si nici alte timpuri decat prezent, trecut si viitor. Ordinea in fraza are o regula esentiala, aceea ca predicatul sa fie la sfarsitul propozitiei.

Articol elaborat de Ioana Bedecean



Materia şi radiaţia electromagnetică

De modul în care radiaţia interacţionează cu materia depinde înţelegerea felului în care datele de teledetecţie ne ajută să recunoaştem diversele materiale de la suprafaţa Pământului.

Pentru un singur element chimic există câteva stadii posibile în care el poate exista, fiecare fiind caracterizat de o anumită energie. Astfel de stadii implică tipurile de legături (covalent sau ionic) şi starea de coordonare a atomilor în molecule, nivelul energetic al electronilor cei mai exteriori ai atomului etc.

Stările şi nivele energetice asociate sunt unice pentru fiecare element şi compus. Un atom sau o moleculă poate trece printr-o tranziţie de la o stare la alta dacă este excitat de o radiaţie de o anumită frecvenţă. Un exemplu este fluorescenţa observată atunci când radiaţia de o anumită frecvenţă este absorbită producând o tranziţie şi revenirea are ca efect emisia de radiaţii de joasă frecvenţă. Există trei tipuri de tranziţii – electronică, de vibraţie şi de rotaţie.

Tranziţiile electronice implică saltul electronilor de pe orbitele cele mai exterioare ale atomului ce dau valenţa elementului şi multe din proprietăţile sale chimice. Astfel de tranziţii sunt inversul unor moduri de a genera radiaţia. Un foton de o anumită lungime de undă induce unui electron exterior – conform mecanicii undelor – un salt de pe o orbită de energie joasă definită ca stare de bază (stabilă) către una cu energie ridicată (starea excitată), absorbind astfel acel foton. Lungimile de undă asociate cu tranziţiile electronice sunt determinate de numerele cuantice principale, momentul unghiular şi spinul asociat cu orbitele electronice din interiorul unui anumit element. Tranziţiile electronice apar în solide, lichide şi gaze, dar sunt în special importante pentru elemente precum fierul şi cromul, care au câteva stări posibile de valenţă şi diferite poziţii şi coordonări în moleculele în care apar în natură. Aceste diferenţe sunt importante pentru schimbările subtile în lungimile de undă ale tranziţiilor electronice funcţie de gazda elementului. Deoarece tranziţiile electronice necesită energie de excitaţie mare ele sunt mai comune lungimilor de undă mici din domeniile ultraviolet şi vizibil.

Tranziţiile vibraţionale rezultă din schimbările în dipunerea relativă a atomilor componenţi ai moleculelor. Cel mai uşor de vizualizat sunt distorsiunile legăturilor prin extensie sau contracţie de la o stare de echilibru la alta. Analog sunetului, lungimile de undă fundamentale sau “notele” asociate cu o tranziţie de vibraţie au matematic legate de ele armonice sau supratonuri la alte lungimi de undă. Ca şi tranziţiile electronice, cele asociate cu vibraţiile legăturilor moleculare sunt caracteristice solidelor, lichidelor şi gazelor. Ele necesită energii mai scăzute faţă de tranziţiile electronice si astfel apar împreună la radiaţii cu lungimi de undă mai mari, în regiunea infraroşie.

Tranziţiile, de asemenea, apar în proprietăţile de rotaţie ale moleculelor, dar ele se întâlnesc doar la gaze, fiind legate de schimbările în momentul de inerţie al moleculelor în rotaţie ale gazului. Tranziţiile rotaţionale sunt de mare importanţă, împreună cu tranziţiile vibraţionale, în interacţiunea dintre radiaţie şi gazele atmosferice prin care suprafaţa Pământului trebuie observată de către toate sistemele de teledetecţie.

Energia detectată de sistemele de teledetecţie de-a lungul spectrului de radiaţii este de aceea o funcţie de modul în care energia este partiţionată între sursa sa şi materialele cu care interacţionează în drumul ei spre detector. Energia unei anumite lungimi de undă a radiaţiei poate fi transmisă prin material, absorbită de el, reflectată de suprafaţa sa, dispersată de către particulele sale constituiente sau reradiată la o altă lungime de undă după absorbţie. În natură toate aceste posibilităţi se combină într-un grad mai mare sau mai mic.

Pentru orice material pot fi măsurate trei tipuri de spectre – spectrul de absorbţie (şi inversul ei, spectrul de transmisie), spectrul de reflexie şi spectrul de emisie. Un spectru de absorbţie/transmisie se obţine atunci când materialul se interpune între sursă şi senzor. Un spectru de reflexie este măsurat atunci când sursa şi receptorul sunt de aceeaşi parte a materialului. Pentru un spectru de emisie materialul însuşi este sursa. În fiecare caz o prismă de difracţie graticulară desface radiaţia compusă în lungimile de undă componente şi intensităţile lungimilor de undă discrete sunt măsurate de o serie de senzori, ele putând fi legate de anumite procese de emisie şi absorbţie. Această tehnică este utilizată de astronomi pentru a detecta şi măsura abundenţa elementelor în stele din benzile de absorbţie ale spectrului stelar. Senzorul de teledetecţie este mai preocupat de spectrele continue ce arată variaţia în energie/intensitate pe un interval de lungimi de undă. Astfel de spectre sunt mai mult sau mai puţin curbe netezite în care picurile indică maximele şi minimele din jurul lungimilor de undă ce corespund unor tranziţii caracteristice. Mulţi factori microscopici şi macroscopici conspiră împreună la determinarea lăţimii, intensităţii şi pantei acestor trăsături, unele dintre ele fiind discutate în continuare.

Principiul conservării energiei face ca pentru orice interacţiune radiaţie-materie, fluxul radiant incident de la o lungime de undă (E_I)_l să fie distribuit intre reflexie (E_R)_l, absorbţie (E_A)_l şi transmisie (E_T)_l de materialul implicat:

(6)

Ecuaţia de mai sus de divizare a energiei totale este expresia ce permite definirea proprietăţilor spectrale în termeni de rapoarte (E_R)_l/(E_I)_l, (E_A)_l/(E_I)_l, (E_T)_l/(E_I)_l, care sunt reflectanţa spectrală (r_l), absorbanţa (a_l) şi transmitanţa (t_l), obţinându-se astfel:

(7)

Marea majoritate a materialelor geologice sunt opace şi transmitanţa este zero. De aici rezultă că ecuaţia de mai sus se reduce la:

(8)

Ceea ce înseamnă că reflectanţa şi absorbanţa sunt interschimbabile (în general indicele spectral este omis pentru ambii termeni), dar cel totodeauna folosit este spectrul reflectanţei. Raportul fluxului total radiant reflectat de o suprafaţă pe fluxul radiat total incident pe aceasta suprafaţă (în ambele cazuri pentru un interval de lungimi de undă) este cunoscut ca albedo-ul suprafeţei. Deşi nu este acelaşi lucru noi percepem albedo-ul ca strălucirea generală vizibilă a unui obiect reflectiv.

Valoarea reflectanţei unei suprafeţe semnifică proporţia energiei incidente ce este reflectată la o anumită lungime de undă, dar nu şi direcţia în care călătoreşte energia reflectată. Aceasta depinde dacă suprafaţa produce reflexii ce răsfrâng lumina ca într-o oglindă sau reflexii difuze ca acelea ale unei hârtii mate. În primul caz toată energia reflectată este direcţionată la un unghi egal şi opus cu unghiul de incidenţă. În reflexia difuză energia reflectată este direcţionată egal în toate direcţiile, indiferent de unghiul de incidenţă (fig. 3). Un reflector perfect difuz se numeşte reflector lambertian. Multe suprafeţe combină cele două reflexii prin aceea că reflectă o parte din energie în toate direcţiile, dar reflectă o mare parte în direcţia de răsfrângere (fig. 3c).

O suprafaţă se comportă ca reflector răsfrângător dacă este netedă şi ca un reflector difuz dacă este rugoasă. Netezimea şi rugozitatea depind de lungimea de undă a radiaţiei. In general, o suprafaţă se comportă ca una rugoasă dacă textura ei este de o mărime comparabilă cu sau mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei şi în mod neted dacă textura sa are o scară mai mică decât aceea a lungimii de undă. Mare parte din suprafeţe, cum sunt rocile, solurile sau iarba, sunt reflectori difuzi în spectrul vizibil – ele apar la fel de luminoase indiferent de direcţia din care sunt privite, chiar dacă acele mici părţi ale suprafeţei (spre exemplu, cristale individuale de mineral) se comportă răsfrângător.

Fig.3  Diagrame reprezentând reflexia (a) răsfrângătoare, (b) difuză sau Lambertiană şi (c)combinată având atât componentă răsfrângătoare, cât şi componentă difuză

Pentru teledetecţie noţiunea de emisivitate este de o importanţă egală cu cea de reflectivitate, între emisivitate şi reflectivitate existând o diferenţă majoră. Orice substanţă aflată la temperatura T posedă o energie termică şi emite radiaţie electromagnetică în funcţie de nivelul acestei energii, fiind deci un generator de radiaţie electromagnetică. În schimb, în cazul reflectivităţii, o substanţă reflectă în totalitate sau doar în parte radiaţia electromagnetică incidentă la suprafaţa ei.

Energia calorică reprezintă energia cinetică de mişcare aleatorie a particulelor din care este constituită materia, iar concentraţia acestei energii calorice într-o substanţă este măsurată prin temperatură. Mişcarea aleatorie determină coliziuni între particule, cauzând modificări ale mişcărilor electronilor orbitali sau ale mişcărilor de vibraţie şi rotaţie ale particulelor atomice şi molecuare. Stări de mişcare cu energie mai ridicată datorită coliziunilor pot trece în mod spontan în stări energetice mai scăzute, cu emisie de radiaţie electromagnetică. Astfel, energia calorică este transformată în energie radiantă.

Întrucât temperatura sau căldura (ambele definind starea termică a unei substanţe) şi emisia de radiaţie electromagnetică sunt inseparabile, trebuie luat în consideraţie fluxul caloric spre suprafaţa Pământului şi dinspre acesta şi transferul său sub suprafaţă.

Regiunea microundelor a spectrului EM prezintă două oportunităţi pentru colectarea datelor de teledetecţie. Prima, ca şi radiaţia din intervalul 8-14mm, suprafaţa Pământului emite microunde ca rezultat al temperaturii sale, în acord cu relaţia Stefan-Boltzmann şi cu legea lui Wien. A doua, microundele pot fi generate artificial ca unde coerente (radar).

Ceea ce se întâmplă cu energia electromagnetică în pulsul radar când acesta întâlneşte suprafaţa depinde de patru factori majori:

- atitudinea suprafeţei;

- rugozitatea şi heterogenitatea suprafeţei şi a materialelor de sub suprafaţă;

- lungimea de undă, polarizaţia şi unghiul de depresie al radarului, care sunt variabile controlabile;

- proprietăţile electrice ale suprafeţei – constanta dielelctrică a materialelor de la suprafaţă.

În ordinea descrescătoare a importanţei, toate ajută la determinarea proporţiei energiei microundelor incidente pe care suprafaţa o dispersează înapoi direct către antena de la bordul avionului sau platformei orbitale. Aceasta are impact asupra tonului imaginii radar. Cu cât tonul este mai strălucitor cu atâr mai mare este energia dispersată către antenă.

O măsură a intensităţii energiei dispersate înapoi către antenă de la un punct ţintă este secţiunea radar. Aceasta este aria unei suprafeţe ipotetice care dispersează energia radar egal în toate direcţiile şi care va înapoia aceeaşi energie către antenă ca şi punctul ţintă. O măsură a energiei dispersate înapoi de la o ţintă cu suprafaţă mare, cum ar fi un câmp, este coeficientul de dispersie radar. Acesta este secţiunea radar medie pe unitatea de arie. Este o cantitate adimensională şi variază pe câteva ordine de magnitudine exprimată ca de 10 ori logaritmul său, în decibeli (dB). Coeficientul de dispersie radar este măsura fundamentală a proprietăţilor radar ale suprafeţei şi determină tonul suprafeţei pe imaginea radar.

Efectul atmosferei

Teledetecţia corpurilor cereşti cum sunt luna Io a lui Jupiter sau planeta Marte consitutie deliciul geologilor. Amândouă au atmosfere foarte subţiri, aproape transparente, cu excepţia momentelor de erupţii vulcanice, în cazul lui Io, sau a furtunilor de praf, în cazul lui Marte. Virtual, pentru supraveghere este disponibil întregul spectru al radiaţiei prin utilizarea unei mari varietăţi de senzori. Pentru Pământ, însă, întreaga radiaţie trebuie să treacă printr-o atmosferă densă. Înainte de a fi recepţionată de senzorul montat pe satelit, radiaţia solară trebuie să străbată în jos atmosfera şi apoi să se întoarcă, tot prin aceasta, la senzor. Pentru senzorii care măsoară radiaţia emisă de Pământ trecerea este una singură, dar şi ea este afectată de unele perturbaţii.

Pe lângă azot şi oxigen, atmosfera conţine cantităţi semnificative de vapori de apă, ozon (O₃), dioxid de carbon (CO₂) şi urme de alte gaze. Toate aceastea interacţionează cu radiaţia prin tranziţii de vibraţie şi de rotaţie al căror efect este absorbţia energiei de la anumite lungimi de undă (fig. 4a). Absorbţia radiaţiei solare de lungime de undă mică este unul din procesele ce duc la încălzirea atmosferei.

Creşterea emisiei de CO₂ industrial în atmosferă este sursa aşa-numitului “efect de seră”, care este un proces oarecum diferit. Principalul efect al dioxidului de carbon în acest caz se manifestă la lungimi de undă mai mari, dominate de radiaţia termală emisă de Pământ (fig. 2). Radiaţia termală emisă de Pământ este absorbită de CO₂ şi stocată temporar înainte de reemisia ei în spaţiu. Metanul şi ozonul au un efect similar. Această “întârziere” în pierderea de căldură duce la încălzirea atmosferei peste temperatura pe care ar atinge-o fără absorbanţii de radiaţie termală.

La lungimi de undă mici benzile de absorbţie atmosferică sunt înguste, dar cresc în lăţime în regiunile infraroşului şi microundelor. Figura 4b arată că »50% din spectrul de radiaţii nu poate fi utilizat pentru teledetecţia suprafeţei terestre din cauză că niciuna din energiiile corespunzătoare nu poate penetra atmosfera. În cazul razelor gama emise, doar prin zbor la foartă joasă altitudine acestea pot fi în parte detectate. Este posibilă şi înregistrarea lungimilor de undă absorbite de gaze, dar acest lucru este util doar în studii atmosferice.

O altă problemă a senzorului de teledetecţie, deşi pare ciudat, este cerul albastru. Când ne uităm în sus într-o zi senină vom observa această culoare a cerului, culoare pe care am putea-o observa şi dacă ne uităm de sus în jos. Aceasta este cauzată de unul din fenomenele rezultate din dispersia radiaţiei de către materialele din atmosferă. Tipul de dispersie se schimbă în funcţie de mărimea particulelor responsabile. Acolo unde radiaţia interacţionează cu particule mai mici decât lungimea de undă, cum sunt moleculele de oxigen şi azot, gradul de dispersie este invers proporţional cu puterea a patra a lungimii de undă. Acest fenomen este cunoscut ca dispersie Rayleigh, după descoperitorul său, Lord Rayleigh. Relaţia arată că efectul dispersiei creşte dramatic la lungimi de undă mici – de unde cerul albastru şi munţii albaştrii văzuţi de la distanţă. Efectul văzut de deasupra suprafeţei Pământului este o inundare cu radiaţie albastră şi ultravioletă reflectată, cu o componentă de dispersie foarte puternică şi o reducere a contrastului.

Când particulele atmosferice sunt similare ca mărime cu lungimea de undă a radiaţiei, ca în cazul moleculelor gigant de apă sau praf, rezultă o dispersie Mie. Aceasta afectează lungimile de undă mai mari decât lumina albastră şi este o problemă în condiţii atmosferice de cer senin cu umiditate ridicată sau de praf. Apusurile de soare roşii sunt atribuite efectului dispersiei Mie a prafului foarte fin suflat din deşerturi sau particulelor microscopice de cenuşă şi picături de apă acidă injectate în atmosferă de erupţiile vulcanice. Picăturile de aerosoli din nori şi ceaţă care sunt mai mari decât cele mai mari lungimi de undă ale radiaţiei utilizate în teledetecţie dispersează toate lungimile de undă din spectrul vizibil şi infraroşu. Aerosolii sunt impenetrabili cu excepţia radiaţiei cu lungimi de undă mai mari de 100mm – microunde şi radar. Chiar şi la astfel de lungimi de undă mari, ploaia densă sau căderile de zăpadă pot cauza o dispersie nonselectivă ce poate fi detectată şi chiar măsurată.

Într-o noapte clară stelele par să sclipească, aşa cum fac şi obiectele îndepărtate într-o zi toridă. Aceste distorsiuni sunt produse de variaţiile de temperatură din aer ce dau naştere la fluctuaţii în indicelui de refracţie al aerului şi la o serie de anomalii optice. Aceleaşi efecte sunt prezente şi atunci când Pământul este privit de sus. Licărirea atmosferică formează o importantă constrângere asupra mărimii obiectelor ce pot fi detectate de teledetecţie, relativ la puterea de rezolvare teoretică a fiecărui sistem.

Toate acestea au ca efect degradarea imaginilor de teledetecţie ale Pământului, lucru ce nu poate fi evitat datorită existenţei atmosferei terestre. Absorbţia atmosferică selectivă face ca să fie disponibile pentru supraveghere doar câteva lungimi de undă (fig. 4b). Acele lungimi de undă care trec relativ nedistorsionate prin aer reprezintă ferestre atmosferice şi ele determină cadrul în care pot fi construite diferitele sisteme de teledetecţie. Figura 5a arată că energia radiantă de la Soare este aproape nulă mai jos de 0,25mm. În porţiunea 0,4 – 2,5mm o bună parte a radiaţiei este reflectată de suprafaţă, funcţie de material, permiţând astfel teledetecţia proprietăţilor radiaţiei reflectate. Aceasta este regiunea de reflexie. Cel două ferestre dintre 3 – 5mm şi 8 – 14mm sunt dominate de energia radiantă emisă de suprafaţa încălzită de Soare. Aceasta este regiunea de emisie. Regiunea transparentă de dincolo de 1mm este regiunea microundelor. Tehnicile de teledetecţie sunt diferite în aceste trei tipuri de regiuni funcţie de fenomenul pe care îl contorizează.

Fig. 4 Diversele gaze din atmosferă absorb energia solară în diferitele lungimi de undă prin tranziţii de vibraţie şi de rotaţie. Ca rezultat, curbele de iradianţă solară măsurate în afara spaţiului – curba de sus din (a) – şi la suprafaţă – curba de jos din (a) – sunt foarte diferite. Energia disponibilă pentru interacţiunile cu materia la suprafaţă se împarte în ferestre atmosferice discrete separate de benzi dominate de absorbţia atmosferică (în gri). În (b) sunt prezentate principalele ferestre atmosferice  pentru porţiunea utilă din spectrul electromagnetic (EM) la scară logaritmică, în termen de procente transmise prin atmosferă. Aceste două grafice, împreună cu proprietăţile spectrale ale materialelor naturale, formează baza pentru construcţia sistemelor de teledetecţie.

O altă constrângere în design-ul sistemelor şi cel mai important factor în strategia de teledetecţie este interacţiunea dintre radiaţie şi acele solide şi lichide care constituie suprafaţa Pământului. Există trei componente importante: apa, vegetaţia şi mineralele ce formează rocile şi solurile. Pentru geologi interacţiunea cea mai importantă este cea dintre radiaţie şi roci şi soluri, dar deoarece ele conţin apă sau pot fi acoperite cu vegetaţie, aceste din urmă materiale trebuie şi ele luate în considerare.

Materialul a fost cuprins in volumul Teledetectie.

Articol publicat de: Tiberiu Golgotiu

1. Introducere

Informaţiile obţinute cu ajutorul tehnicilor de teledetecţie sunt conţinute de imaginile cosmice sau aeriene care sunt supuse interpretării. Formarea acestor imagini se bazează pe detectarea şi înregistrarea energiei electromagnetice reflectate sau emise de suprafaţa corpurilor aflate în câmpul vizual al senzorilor şi care au interacţionat cu energia electromagnetică emisă de o sursă naturală (Soare, Lună) sau artificială (radar).

Răspunsul obiectelor din natură la variatele lungimi de undă ale radiaţiei electromagnetice este diferit, în funcţie de proprietăţile lor fizice şi chimice, configuraţia şi rugozitatea suprafeţei, intensitatea iluminării ei şi unghiul de incidenţă. Aceste răspunsuri înregistrate prin intermediul senzorilor se traduc pe imagini prin apariţia unor modele (trăsături), pe baza cărora se pot deosebi şi identifica obiectele respective.

Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu un corp solid este exprimată prin reflexia, absorbţia sau transmisia radiaţiei incidente. Proporţia în care au loc aceste fenomene depinde de proprietăţile materialului din care este constituit corpul şi de lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice. Modul în care se comportă fiecare material pentru o anumită lungime de undă determină “tonul” sau “culoarea” cu care acesta apare pe imaginile satelitare sau aeriene.

Procesul formării imaginilor presupune prezenţa unei surse de energie electromagnetică, transmiterea energiei de la sursă la suprafaţa investigată, reflexia sau emisia energiei de la suprafaţă spre senzorul care o înregistrează şi transformarea acesteia într-o imagine vizibilă.

2. Radiaţia electromagnetică

2.1. Natura radiaţiei electromagnetice

Energia electromagnetică este generată de câteva mecanisme: schimbări în nivelele energetice ale electronilor, accelerarea sarcinilor electrice, înjumătăţirea substanţelor radioactive şi mişcările termice ale atomilor şi moleculelor.

Lumina şi toate formele de radiaţie se comportă atât ca unde, cât şi ca particule. Ele au forma unor câmpuri de forţe electric şi magnetic legate între ele în pachete (cuante sau fotoni) ce au masă zero în repaus. O particulă de materie, cum ar fi un electron, prezintă un comportament de undă în anumite condiţii. Materie pură şi energie pură sunt concepte total abstracte. Masa şi energia sunt inseparabile şi sunt legate prin faimoasa formulă a lui Einstein:

(1)

unde E este energia, m este masa şi c este viteza radiaţiei în vid. Această relaţie fundamentală a fost demonstrată practic de pierderea netă de masă în fuziunea şi fisiunea nucleară şi prin transformarea energiei în particule subatomice în acceleratoarele de particule de mare energie.

Undele asociate cu radiaţia sunt unde transversale şi implică vibraţii perpendiculare pe direcţia de propagare. Radiaţia poate străbate vidul şi, de asemenea, poate afecta particulele din mediul fizic prin schimbarea proprietăţilor lor electronice, de vibraţie şi de rotaţie. Fiecare cuantă are asociate câmpuri electric şi magnetic ce oscilează ca unde sinusoidale perpendiculare unul pe celălalt şi faţă de direcţia de propagare (fig. 1). Distanţa dintre maxime este lungimea de undă (l), iar numărul de vibraţii ce trec printr-un punct într-o secundă este frecvenţa (n). Lungimea de undă se exprimă în metrii şi submultiplii ai metrului. Frecvenţa se exprimă în hertzi (Hz) sau 1/secundă (1/s) şi supraunităţi ale hertzului. Cunoaşterea unuia dintre aceştia determină automat obţinerea celuilalt pe baza ecuaţiei:

(2)

unde c este viteza energiei electromagnetice care este o constantă egală cu 299,893 km/s.

Vibraţiile electrică şi magnetică asociate cuantei pot avea orice orientare perpendicular pe direcţia de propagare. Totuşi, în cazul în care câmpurile tuturor cuantelor sunt aliniate pe o direcţie unică prin anumite mijloace, radiaţia devine plan-polarizată – un concept familiar oricărui geolog care a utilizat un microscop polarizat pentru petrografie.

Frecvenţa sau lungimea de undă a radiaţiei este funcţie de energia cuantei. Conform legii lui Planck:

(3)

unde h este constanta lui Planck (6,62×10^-34 s).

Ecuaţia de mai sus arată că cu cât este mai mică lungimea de undă a radiaţiei sau cu cât frecvenţa acesteia este mai mare, cu atât este mai mare energia fiecărei cuante. Deoarece cele mai importante interacţiuni radiaţie-materie au loc la nivel cuantic, Legea lui Planck este importantă pentru înţelegerea lor.

Fig. 1 Radiaţia electromagnetică (EMR) compusă din unde în câmpuri magnetic şi electric. Aceste câmpuri sunt perpendiculare între ele şi pe direcţia de propagare a undelor. Undele reprezintă fluctuaţii regulate în câmpuri şi sunt descrise de funcţii sinusoidale. Distanţa ocupată de un ciclu complet de la un maxim la altul este lungimea de undă (λ), iar numărul de cicluri ce trec printr-un punct fix într-o secundă este frecvenţa radiaţiei (ν).

Ultima proprietate importantă a radiaţiei este intensitatea sa, echivalentă cu strălucirea luminii vizibile. Aceasta poate fi privită fie ca numărul de cuante, fie ca amplitudine a câmpurilor magnetic şi electric. Cu cât sunt mai multe cuante la o anumită lungime de undă, cu atât este mai mare energia transmisă. Energia unei singure cuante de lungime de undă mare este mai mică decât cea a unei lungimi de undă mică. În consecinţă, detectorul trebuie să fie bombardat cu mai multe cuante de lungime de undă mare pentru a produce un răspuns măsurabil comparabil cu acela al unui număr mai mic de  cuante de lungime de undă mai mică. În general, de aceea, sistemele care lucrează cu lungimi de undă mai mari au nevoie să culeagă radiaţie fie de pe o arie ţintă mai mare, fie într-un interval mai mare de timp, faţă de situaţia lungimilor de undă mai mici. Acest lucru este o consecinţă importantă pentru rezoluţia sistemelor de teledetecţie şi pentru abilitatea lor de a deosebi obiectele reale de zgomotul sistematic. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, deoarece instrumentele utilizează diferite tipuri de detectori pentru diferitele lungimi de undă.

2.2 Generarea radiaţiei electromagnetice

Radiaţia electromagnetică este o formă de energie şi cantitatea de radiaţie pe unitatea de timp este puterea şi se măsoară în Juli pe secundă (J/s) sau Waţi (W). Puterea incidentă pe sau emanată de un corp este cunoscută ca flux radiant, dar este de obicei mult mai uşor de exprimat ca putere pe unitatea de arie – densitatea fluxului radiant (Wm^-2). Densitatea fluxului radiant ce cade pe o suprafaţă este cunoscută ca iradianţă, faţă de aceea care părăseşte o suprafaţă numită emitanţă (uneori denumită exitanţă).

Limitările mărimii dispozitivului de măsură face ca rar să putem măsura direct toate radiaţiile ce părăsesc o suprafaţă. În loc de aceasta, ceea ce se măsoară este cantitatea de radiaţie interceptată de un detector ce colectează radiaţia ce traversează un anume unghi solid. Aceasta este fluxul radiant pe unitatea de unghi solid ce se numeşte radianţă. Unitatea radianţei este W/m²sr (waţi pe metru pătrat or steradian, în care steradianul este unitatea de unghi solid).

Uneori este util de cunoscut cantitatea de radiaţie măsurată doar la o anumită lungime de undă. Spre exemplu, fluxul spectral radiant este puterea recepţionată sau radiată de un corp pe unitatea de arie pe unitate de lungime de undă măsurat în W/m²mm. Similar, radianţa spectrală se măsoară în W/m²srmm.

De asemenea, este mult mai corect de luat în calcul cantitatea de radiaţie ce vine de la o suprafaţă ca radianţă sau radianţă spectrală, atunci când scriem sau vorbim informal despre termenul mult mai familiar de strălucire. Acest termen se referă fie la cantitatea de radiaţie ce vine de la suprafaţă, fie la modul în care apare acea suprafaţă pe o imagine. Spre exemplu, dacă o anumită porţiune dintr-o imagine se spune că este strălucitoare este clar că noi ne referim, chiar dacă nu putem cuantifica, la diferenţa în termeni de unităţi de radianţă.

Generarea radiaţiei este în esenţă un proces simplu. El se produce ori de câte ori mărimea sau direcţia câmpului electric sau magnetic fluctuează în timp. Undele radio pot fi produse prin curgerea unor curenţi alternativi printr-un corp conductor sau antenă. Alternanţa este, de fapt, accelerarea şi decelerarea repetată a electronilor. La cele mai scurte lungimi de undă, radiaţiile gama sunt obţinute din ruperea nucleului atomic din timpul reacţiilor nucleare de fisiune sau fuziune. Razele X, radiaţia ultravioletă şi radiaţia vizibilă sunt generate de salturile electronilor de pe o orbită stabilă din jurul atomului pe o alta. Atunci cand un electron se mişcă de pe o orbită înaltă pe una mai joasă, energia pe care o pierde este convertită într-un foton de o anumită lungime de undă. Radiaţia infraroşie şi microundele sunt produse de vibraţia şi rotaţia termică indusă a moleculelor. Microundele sunt de asemenea generate de fluctuaţii ale câmpurilor electric şi magnetic.

Lungimile de undă ale radiaţiei electromagnetice cuprind multe ordine de magnitudine, de la cele mai scurte de 10^-13m pentru radiaţiile gama cele mai energice, până la mai lungi de 100km pentru undele radio foarte lungi. În concluzie a fost necesară o divizare a acestui vast interval în câteva regiuni arbitrare, fiecare cu un nume al său (tabelul 1).

Tabelul 1- Principalele diviziuni ale spectrului electomagnetic

În natură toate procesele ce generează radiaţie sunt legate într-un anume fel de temperatura corpului emitent. Toate materialele din Univers, chiar şi acelea din vidul aproape perfect dintre galaxii, au temperatura deasupra lui zero absolut       (-273,15°C) şi emit o formă de radiaţie. Cât anume emite şi intervalul de lungime de undă este o funcţie complexă de temperatură şi de natura corpului însuşi.

Materia capabilă să absoarbă toată energia electromagnetică pe care o recepţionează şi să emită radiaţie în perfect acord cu temperatura se numeşte corp negru. Energia totală emisă de un corp negru – emitanţa sa H (W/m²) – este proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute (în grade Kelvin). Aceasta este Legea lui Stefan-Boltzmann:

(4)

unde s este constanta lui Boltzmann (5,6697×10^-8 W/m²K⁴).

La o anumită temperatură, un corp negru emite radiaţie într-un anumit interval de lungimi de undă. Totuşi temperatura sa absolută determină ce lungime de undă transmite cantitatea maximă de energie. Lungimea de undă dominantă este dată de Legea lui Wien:

(5)

Deci, cu cât creşte temperatura, energia totală emisă creşte foarte rapid şi lungimea de undă ce conţine cea mai mare parte din energie este mai mică. Forma curbei ce leagă emitanţa de lungimea de undă este importantă (fig. 3) şi derivă din legile lui Boltzmann şi Wien. Pentru orice temperatură există o lungime de undă minimă a radiaţiei, o lungime de undă apropiată de emitanţa maximă şi o coadă lungă spre lungimi de undă mai mari. Deci, un corp negru la 6000K – temperatura la suprafaţa Soarelui – nu emite radiaţie mai scurtă de 0,1mm, are o energie maximă la 0,5mm (în partea vizibilă a spectrului si anume în zona verde), dar emite toate lungimile de undă până la 100mm. Energia totală emisă este dată de aria de sub curbele din fig. 2.

Nici un obiect nu este un corp negru perfect (ideal). În cazul Soarelui – sursa celei mai mari părţi din radiaţia utilizată în teledetecţie – sunt implicate multe procese, altele decât cele de încălzire. În consecinţă, curba radiaţiei solare (fig. 5) este un pic diferită de ideal. Pe lângă radiaţia din intervalul 0,1 – 100mm, Soarele emite raze gama rezultate din procesele termonucleare şi radiaţii de lungime de undă mare rezultate din fluctuaţiile puternicelor lui câmpuri electric şi magnetic.

Teledetecţia se interesează de două categorii de radiaţii de la suprafaţa Pământului – aceea ce cade pe suprafaţa lui şi este absorbită sau reflectată şi aceea care este emisă de însăşi suprafaţa lui. Radiaţia reflectată derivă în principal de la Soare şi sistemele care o detectează se numesc pasive deoarece nu induc nici o energie artificială. Un sistem activ implică o “iluminare” artificială, ca în blitz-ul fotografic. În teledetecţie cel mai utilizat sistem activ este transmisia radar (radio detection and ranging) şi detectarea energiei radar reflectate înapoi la senzor de către suprafaţa Terrei. Experimentele au demonstrat că alte sisteme active ce utilizează radiaţie artificială, de obicei sub formă de lasere ultraviolete, pot obţine date, dar pentru un număr limitat de aplicaţii.

Fig. 2 Această familie de curbe de pe axele logaritmice exprimă modul în care energia emisă de un metru pătrat de corp negru la diferite temperaturi variază cu lungimea de undă şi modul în care lungimea de undă a emitanţei maxime şi intervalul de lungimi de undă emise se schimbă cu temperatura absolută. Aria de sub fiecare curbă reprezintă energia totală emisă la fiecare temperatură. Forma curbelor este controlată de legile lui Stefan-Boltzmann şi Wien

Deoarece temperatura ambientală a Terrei este de aproximativ 300K, legea lui Wien indică o emitanţă maximă la 9mm, în intervalul infraroşu mediu (MIR). Energia implicată în producerea acestei radiaţii emise derivă din trei surse: curgerea căldurii radioenergetice din interiorul Pământului, încălzirea suprafeţei terestre de către radiaţia solară şi activităţile umane. Radiaţia infraroşie de lungime de undă mare nu este singura radiaţie emisă de Pământ. Toate rocile şi materialele derivate din ele conţin în proporţii variabile izotopi instabili ⁴⁰K, ²³²Th, ²³⁵U şi ²³⁸U, ce emit raze gama când se înjumătăţesc. Această radiaţie poate fi şi ea detectată şi adăugată intervalului real de lucru al tehnicilor de teledetecţie.

Articolul a fost publicat in revista RevCAD

Publicat de: Tiberiu Golgotiu

The genus Borrelia is a group of spirochetes wich represents an ancient evolutionary branch only remotely related to Gram-negative and Gram positive bacteria. The genus is divided into three major pathogenic group of organism, all transmitted by arthropods:(1) the relapsing fever group, (2) the Lyme borreliosis group amd (3) the avian spirochetosis group. Lyme borreliosis is the most common arthropod-borne human disease in temperate regions of the northern hemisphere. The causative agent of Lyme borreliosis is Borrelia burgdorferi snsu lato wich currently includes 15 genospecies. The primary vector of Lyme borreliosis in Europe is Ixodes ricinus wich circulates B. burgdorferi s.l. among various reservoir hosts. By definition, a reservoir hosts for B. burgdorferi s.l. should fulfill the following essential properties: (i)it must be fed on by infected vector ticks at least occasionally; (i) it must take up a critical number of infectious agents during an infectious tick bite; (i) it must allow the pathogen to multiply and survive for some time in at least certain parts of its body; (iv) it must allow the pathogen to find its way into other feeding ticks. At least 16 mammals and 16 bird species are competent reservoir hosts, although co-feeding transmission may permit some tick infection. We have collected tissues (skin,heart blood ,liver, kidney, spleen and urinary bladder) from 275 individuals belonging to 57 species collected from various parts of Romania. Our paper reports the result of the PCR analysis using OspA primers and discusses the epidemiological importance of the findings.
References
1. B.A. Cunha (2000). Tick borne infectious diseases diagnosis and management, New York USA
2. L. Gern, A. Estrada-Pena, F. Frandsen, J.S. Gray, T. G. Jaenson, F. Jongejan, O.Khal, E. Korenberg, R. Mehl, P.A. Nutall (1998). European reservoir hosts of Borrelia burgdorferi sensu lato, Zentralbl Bakteriol. Mar;287(3):196-204.
3. O. Kahl, L. Gern, L. Eisen and R.S. Lane (2002). Ecological Research on Borrelia burgdorferi sensu lato: Terminology and Some Methodological Pitfalss, Berkeley USA.
Article by Daniel Mărcuțan

Otitele externe la caini
Etiologie si Diagnostic

Otita externa reprezinta inflamatia canalului auditiv extern, fiind afectat epidermul, dermul si chiar cartilajul auricular. Este des intalnita in practica medicilor, si poate progresa spre otita medie sau interna.
Structura urechii externe
Canalul auditiv extern se intinde de la nivelul pavilionului auricular extern, pana la membrana timpanica. Este alcatuit dintr-o portiune cartilagionoasa si o baza osoasa, situata in grosimea osului temporal(1,3). Are forma literei “L”, cu o portiune verticala si una orizontala. Portiunea verticala are forma de palnie si lungimi diferite in functie de animal iar cea orizontala are aproximativ 1 cm si se ingusteaza treptat spre membrana timpanica .
Pielea de la nivelul urechii este prevazuta cu glande sebacee si glande sudoripare modificate (ceruminoase). (1)
Etiologie :
Factorii cauzatori ai otitei sunt foarte numerosi si variati, asa ca au fost grupati in trei categorii
1. Factori predispozanti :
Anatomia si fiziologia urechilor la caini (1)
- lungimea canalului auricular este mai lunga la unele rase, cu un traiect sinuos, favorizand stocarea si multiplicarea bacteriilor la acest nivel
- la rasa Shar – Pei exista o ingustare naturala a canalului auditiv, fapt ce ingreuneaza enorm aerisirea si autocuratarea canalului
- pilozitatea excesiva a conductului auricular. Cainii cu par lung si abundent trebuie dusi periodic la veterinar pentru smulgerea firelor de par din ureche

Rase predispuse
In principal sunt afectate rasele cu urechile cazute : Cocker, Basset-Hound, Labrador, Setter, etc. La acestea, aerisirea conductului auditiv se face cu dificultate, pastrand in interior un mediu umed, favorabil proliferarilor bacteriene.

Conduita de intretinere a cainilor(1,2)
- baile frecvente si apa ramasa in conductul auditiv datorita unei toalete incorecte
- manoperele de curatare a urechilor prea brutale, loviturile, expunerea indelungata la curenti de aer
! tratamentul local utilizat : solutii antiseptice cu actiune iritanta sau caustica, tratamentul de lunga durata cu antiinflamatoare pe cale generala (duc la imunosupresie si scaderea imunitatii locale), utilizarea timp indelungat a produselor otice cu spectru larg, ducand la aparitia de suse bacteriene rezistente.
2. Factorii determinanti :
Corpi straini
Sunt reprezentati de ariste, resturi de plante, polen. Cauzeaza probleme in special primavara si vara. Sunt foarte dureroase pentru catel daca nu sunt observate semnele clinice din timp, si ajung sa patrunda la nivelul membranei timpanice. In general otitele cauzate de corpi straini sunt unilaterale(1).

Paraziti
Raia otodectica (Otodectes cynotis-imagine) evouleaza pana la varsta de un an, parazitii localizandu-se de regula pe fata interna a conchiei auriculare, provocand prurit intens.
Demodecia evolueaza mai rar cu probleme auriculare, manifestandu-se in asociere si cu leziuni cutanate. Tipul de otita cauzata de demodecie este de tip ceruminos.

Bolile alergice(2)
Alergia alimentara. Aproximativ 80% din cainii cu alergia alimentara manifesta si otita externa iar in jur de 20 % au ca singur simptom, otita. Cockerul si Labradorul sunt printre rasele la care alergia alimentara se manifesta doar prin otita.
Dermatita atopica. La 50 % din cazuri otita este unul din simptomele manifestate a dermatitei.
Atat in alergia alimentara cat si in dermatita atopica apar ca si semne clinice pruritul, gratajul, edemul partii concave a conchiei auriculare si complicatii bacteriene sau micotice.

Complexul seboreic(1)
Poate fi de natura idiopatica sau metabolica (intalnit in hiperadrenocorticism sau hipotiroidism). La nivelul urechii apare o tulburare in procesul de cornificare a tegumentului si o hipersecretie ceruminoasa sau seboreica. Frecvent este intalnita la rasele : Setter Irlandez, Basset, Doberman, Labrador sau Shar-Pei.

Endocrinopatii
In caz de sindrom Cushing, hipotiroidism, tulburari sexuale sau diabet, sunt prezente si probleme la nivel auricular.

Alti factori declansatori ai otitelor sunt carentele de Zn, vitamina A, boli autoimune sau tumorile si polipii auriculari, cauzatori de otite cronice.

3. Factori secundari :
Mai exista si o a treia categorie de factori, care se suprapun peste o afectiune deja prezenta, agravand-o.
Bacterii. Contribuie esential la evolutia procesului patogen. De la nivel auricular sunt izolati germeni precum Staphylococus intermedius, Pseudomonas spp., Klebsiella spp. si Pseudomonas aeruginosa.
Factori micotici. Cei mai reprezentativi sunt Malassezia si mai rar Candida. Este cunoscut faptul ca Malassezia face parte din flora normala de la nivel auricular, devenind patogena in momentul cand exista in derulare un proces patogen primar.

Diagnostic
Se poate pune pe baza anamnezei, semnelor clinice si a unui examen amanuntit a urechii.
Otitele acute sunt acompaniate de prurit, eritem si o productie marita de cerumen. Propietarul observa pruritul animalului, declivitatea urechii afectate, miscari neregulate ale capului, nervozitate si grataj periodic. Otitele unilaterale pot fi cauzate de corpi straini, paraziti sau tumori. In cazul otitelor bilaterale, recurente, se poate suspecta alergia alimentara sau dermatita atopica.
Examinarea urechii
Cand afectiunea este unilaterala se incepe cu urechea sanatoasa pentru comparatie cu cea bolnava. Intai se observa pavilionul auricular, partea interna si externa, intrarea in conductul auricular, observandu-se eventualele leziuni, prezenta cerumenului, cantitatea, culoarea, mirosul si consistenta. Se face apoi o palpare a zonei, pentru evaluarea sensibilitatii. Se verifica si reflexul audito-podal(2) prin stimularea orificiului extern al canalului auricular (simptom important in raia auriculara).
Urmatorul pas este examenul cu ajutorul otoscopului(3,4) Acest examen permite observarea corpilor straini si a modificarilor locale aparute : lichenificare, edem, eritem, hiperplazie sau tumori. De asemenea, se poate observa membrana timpanica. Modificarile aparute la acest nivel sugereaza evolutia spre otita medie! (ingrosare, fisura sau ruptura)(2)

Examene complementare(2) :
Examenul microscopic direct – se realizeaza din proba recoltata cu ajutorul unui tampon. Acesta se clarifica cu lactofenol si se examineaza cu obiectivul de 10x. Se poate pune in evidente Otodectes cynotis si mai rar Demodex canis.
Examenul citologic – se fac frotiuri din exudatul celular. Se coloreaza cu albastru de metilen sau Dia-Quick-Panoptic. Examinarea se face cu obiectivul de imersie. Se pot observa bacterii si/sau celule levurice de Malassezia.

Referinte :
1) Patologie chirurgicala veterinara – Aurel MUSTE, editura AcademicPres, 2009
2) Ghid practic de dermatologie canina – Viorica MIRCEAN, Vasile COZMA, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009
3) Otitis Techniques to Improve Practice (en) – Craig E. Griffin, DVM http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16933476
4) www.merckvetmanual.com (en)

Articol elaborat de Alexandra Arion

Castrarea armasarilor intr-o noua abordare
Metoda se refera la castrarea cu ajutorul emasculatorului Henderson, atasat la o masina de gaurit obișnuita. Emasculatorul a luat nastere in compania americana Stone Manufacturing si a fost prezentat pentru prima data, in 2005, la o conventie Americana de specialitate. In momentul de fata este utilizat pe o scara larga in continentul american.
Emasculatorul este confectionat din otel inoxidabil, acoperit cu teflon, fiind usor de curatat si sterilizat. La nivelul bratelor pensei prezinta o serie de tepi, care strivesc cordonul testicular, realizand hemostaza. Designul are la baza emasculatorul pentru castrat tauri, introdus pe piata in 1994 de aceeasi firma.
Fata de aparatul folosit la tauri, acesta este mai mare, avand o larga deschidere a bratelor.
Castrarea
Castrarea armasarilor ofera o paleta larga de posibilitati, pe care fiecare medic si le adapteaza posibilitatilor, experientei si conditiilor oferite. Cartile de chirurgie le grupeaza in doua categorii, prin strivire, cu pensa Burdizo, si transcutanat, prin metode sangerande. Strivirea se face rar, in cazuri de hernii sau tumori scrotale. In mod obisnuit, daca armasarii sunt clinic sanatosi, se recurge la metoda transcutanata, cu testiculul acoperit. Castrarea cu pensa Henderson intra tot in aceasta categorie.
Operatia se realizeaza pe armasarii anesteziati si mentinuti in decubit lateral stanga, pentru singuranta si o aboradare usoara a cordoanelor testiculare.
Pregatirile pre-operatorii sunt aceleasi ca intr-o castrare obisnuita. In primul rand se respecta dieta de 18-24 de ore. Apoi, se incepe cu o toaleta a zonei inghinale, fiind important sa se mentina o asepsie riguroasa, in special cand se lucreaza pe teren, pentru a preveni infectiile. Se executa anestezia locala, cu Lidocaina, Procaina sau alt anestezic local. Inainte de incizie se dezinfecteaza zona cu Betadina sau tinctura de iod.
Timpii operatori incep cu identificarea testicului inauntrul pungii testiculare si fixarea acestuia. Se incizeaza apoi punga testiculara, paralel cu rafeul median si la o distanta de 1-2 cm. Este recomandat sa se foloseasca metoda testiculului acoperit pentru a preveni sangerarea excesiva sau ruperea prematura a cordonului. Astfel, se face o incizie ce cuprinde scrotul, dartosul si celuloasa, teaca vaginala ramanand intacta. Se prinde cu o mana testiculul si se trage energic in plaga operatorie, pana cand cordonul este perfect intins. Cu cealalta mana se incearca desprinderea tesuturilor aferente prin miscari de dilacerare.
Cordonului astfel evidentiat i se imprima o rasucire de 180˚ permitand o mai buna fixare, pregatitoare castrarii propiu-zise. Un ajutor are pregatita pensa atasata la nivelul bormasinei si o fixeaza imediat deasupra testiculului, pe cordon. Medicul porneste masina, pe o turatie medie, marind apoi, progresiv, numarul roatiilor. Prin miscarile imprimate de masina, se realizeaza o slabire a tesuturilor, testiculul detasandu-se de la sine.
In mod normal, la o castrare clasica, se fixa pensa Reymers pe cordonul testicular, asteptandu-se un timp de aproximativ 5-10 minute pentru asigurarea hemostazei. In cazul castrarii cu emasculatorul Henderson, hemostaza se realizeaza prin miscarile de rotatie ale masinii de gaurit. Este asemanatoare cu o torsiune nelimitata, fiind nevoie de aproximativ 20-25 de rotatii pana la detasarea completa.
In legatura cu tipul de bormasina, nu exista reguli speciale. Trebuie sa aiba viteze variabile si de preferat o mandrina detasabila.
Pro si Contra
Medicii veterinari cu vechime, pot prezenta reticenta fata de metoda, fiind nevoie de o anumita dexteritate pentru a manui bormasina in conditii precare.
Operatia este in linii mari foarte asemanatoare cu ce este prezentat in cartile de chirurgie. Pasii sunt aceeasi, singura diferenta fiind emasculatorul folosit. Avantajul principal il reprezinta durata operatiei, care se scurteaza semnificativ. Nu mai este nevoie de timpul de asteptare, pentru realizarea hemostazei, ca in cazul castrarii cu pensa Reymers, acesta estimandu-se la aproximativ 5-10 minute. Odata cu scurtarea timpului de asteptare, se reduce si riscul infectiilor, in special cand se lucreaza pe teren. Pensa este usor de aplicat, neexistand riscul deschiderii bratelor sau fixarii gresite. Hemoragia si tumefactia zonei inghinale sunt reduse. De asemenea, stresul post-operator este mai scazut in cazul cailor castrati prin aceasta metoda, acestia recuperandu-se foarte repede.
Posibile complicatii ce pot aparea sunt: ruperea cordonului daca se exercita o tractiune prea mare, scaparea acestuia din bratele pensei daca se efectueaza castrarea la rase mici sau la animale foarte tinere.
Metoda necesita o dexteritate sporita, dar o data insusita manuirea bormasinei, se reduce timpul unei zile de castrari de la 30 de minute la o ora, in functie de numarul cailor si metodele folosite anterior. Operatia se poate realiza atat intr-un spital, cat si pe teren, fiind usoara, si sigura. Cu toate acestea, medicii din Romania sunt refractari la folosirea acestei metode, fata de cele clasice. In mod curent se foloseste in cateva circumscriptii din tara, iar in jurul Clujului, la circumscriptia din Maguri Racatau.
Emasculatorul se gaseste pe site-ul firmei www.stonemfg.net ( adresa exacta: http://www.stonemfg.net/images/brochures/Henderson/HendersonEquine_trifold%20(High%20Res).pdf )alaturi de alte produse comercializate. La noi in tara, se gaseste la pretul aproximativ de 200 de euro.
Bibliografie:
1. www.thehorse.com
2. www.ivis.org
3. http://vetmoves.com/equine/quarter-horse-castration-using-the-henderson-tool-pics/
4. Interventii chirurgicale la animale – L. Oana, A. Timen, editura Mediamira, 2005

Articol elaborat de Alexandra Arion